Ploaie

Cum plouă, Doamne! Parcă stă să cadă
Tot cerul plin şi greu de nori pe noi
E ploaia însăşi crâncenă corvoadă
A bolţii ce ne-nghite pe-amândoi

Cum plouă, Doamne! Ceruri spintecate
Îşi varsă conţinutul ca un pântec
Tăiat de bisturiu; mor înecate
Silabele din ultimul meu cântec

Cum plouă, Doamne şi cum mă inundă
Potopul ăsta nou prin răni mai vechi!
Fatala-i vara asta sau fecundă
Pentru desperecheatele perechi?!?

Cum plouă, Doamne! Curg deja torente
Din cerul vieţii mele, ieri senin
Cuvintele-mi devin incoerente
În rugăciune-am verde de pelin

Dar las’ să plouă… s-o spăla şi zgura ce-mi umple cu tăcere, mută-gura
Să plouă-n mine până fi-voi parcă, cu trup si suflet, scîndură de barcă

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

A better one- ganduri de ianuarie si mic dejun la Terrigal

ImagineA better one – ganduri si mic dejun la Terrigal

Mi-a luat o viata sa inteleg ca  numai ai tai- familia- te vor accepta intotdeauna, cu toate ale tale ( si-un prieten-doi, pe viata). Nu, gresit spus ” te vor accepta”!  Te vor iubi mereu,  asa cum esti. Sigur, vor incerca sa te modeleze ( si e  obligatia lor sa o faca ,pana la un punct, pana la o varsta), vor incerca sa te   orienteze catre ceva ce poate nici nu-ti place, nu te reprezinta (de cele mai multe ori nu vor reusi), dar  te vor iubi INTOTDEAUNA PE TINE ASA CUM ESTI. Fratele meu, in ciuda  razboiului de o suta de ani dintre noi, pe te-miri-ce (colectia mea de surprize de la guma de mestecat sau ca mi-a spart pusculita mea dupa ce a papat banii din a lui, de ce nu-mi da si mie Pegas-ul lui, de ce s-a urcat ,ditamai galiganul ( are  aproape 2 metri si i se spune Milimeatra)  pe rotilele mele noi noute, de la Maicuta, si mi le-a facut praf in no time, de ce  indraznesc sa-i spun sa spele cada de baie dupa ce se  improspateaza si-si da fatza umana ( :-D), mai nou de ce naiba las o amarata de cana de ceai pe masa, nespalata – dar a trecut si asta  ca toate celelalte lucruri grave sau mai putin grave din timpul nostru impreuna – ma iubeste si  pot sa jur ca nu vrea o alta sora decat pe mine, asta care sunt, asa cum sunt ( si nu i-am multumit niciodata, ca eram prea preocupata de razboiul de o suta de ani) Mutumesc, Marius! Mama, cu toate turnuielile pe care mi le administra, pe motive mai mult sau mai putin intemeiate (exasperanta mea constantza in a fi   a catastrofa ambulanta la matematica,  o organizare gospodareasca mult sub standardele ei de  gospodina moldoveanca dupa care s-au scris amintirile lui Creanga sau venitul de la  bairam cu o ora-doua mai tarziu decat  dead-line-ul oficial- ce Dumnezeu! dead-line-ul ei   voia sa vad telejurnalul de seara acasa, nici nu incepea bairamul cand plecam eu de acolo) mama spuneam, ma va iubi  pana la ultima ei suflare si chiar dincolo de ea PE MINE SI NUMAI PE MINE CA UNICA FIICA PE CARE NU AR SCHIMBA-O PE NICI O ALTA  FATA DIN LUME. Tatal meu- nici nu   stiu cum sa spun despre el- nu exist decat eu …si restul lumii  e doar decor sa-mi faca mie intrarea in scena mai  fastuoasa. Ii multumesc ca ma iubeste asa si atat si ca nimeni altul. Copilul meu  ma umileste  cu  minunatia lui de suflet , el mi-a bagat in cap  ca I’m worth it and I deserve the best in the world, for there is no  othern mother like me, no better one then me and it has never been one, he thinks. Multumesc, Tudor, ca tu , cel mai mic dintre noi, la varsta la care nimeni nu te putea acuza de calcule meschine si algoritmuri de gandire  mai putin ortodoxe, mi-ai redat verticala  prin cum ai gandit / simtit despre mine, pentru mine.  Si ca mi-ai spus-o. Si ca mi-o spui in continuare, desi au trecut niste ani de atunci . Va jur ca  puiul meu nu isi doreste o mama mai buna, nici macar cand il cert sau  ii tai ratia de internet si de stat pe computer. Desi stie ca sunt mame „mult mai bune” care isi lasa copiii cu  zilele pe computer, nu cu jumatatea de ora.

Am prietene care ma vad minunata, inclusiv in ceea ce eu consider defecte in costitutia mea, in gandirea mea, in modul meu de raportare la lume, la evenimente, ultimately  la mine insami… Cateva dintre ele nu m-ar schimba pentru o prietena mai buna no matter what, dupa cum nici eu pe ele.

 

Intelegeti de ce nu cred ca dau dovada de arogantza sau de orgoliu nemasurat spunand ca pot sa jur ca ai mei nu vor si nici nu vor dori vreodata o alta fiica, o alta sora, a better one than me, una cu atat de mult mai  buna  decat mine incat  incorporeaza toate  „atu-urile” si  calitatile extraordinare ale femeilor de top din lumea asta? Asta spre desosebire de un barbat sau altul , care tot crede ca te merita in timp ce tu pe el nu, si cauta mereu si mereu si mereu, o alta. Inca una, nu neaparat mai buna,  nu neaparat mai frumoasa, nu neaparat mai inteligenta sau mai tanara sau mai instarita, ci  doar o alta, inca una…

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Inele cazand

Chiar daca-mi pierd

inelele

unul cate

unul

Degetele-mi raman

mie

si numai

mie.

Pe ele

oricand

imi pot

creste

amintiri

cu pietre

scumpe…

(trista, ingrozitor de trista…sa faca cineva ceva… vreau o veste buna de acasa!)

 

* Incercati lectura pe  muzica lui Doru Stanculescu, „Fara petale”…de aici a si plecat textul…sau din mine, si s-a intalnit undeva, pe drum, cu „fara petalele” lui D. S. …

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

(hai sa scriem) un cer mai bun pentru un prieten care ne doare

PLAN

Cand vei veni la Sydney

o sa facem

de toate…

de la tacere pana la

-din nou- tacere…

Circuit complet, dupa cum vezi…

Asa, de antrenament, iti dau

cateva idei: putem pleca

de nebuni

unul la stanga ,

altul la dreapta si

cel mai frumos ar fi sa

ne intalnim,

totusi,

la un moment dat,

ca si cum am fi doua

linii curbe

desenandu-se (una pe alta)

in jurul

soarelui…

doua linii curbe care

nu au alta sansa decat

sa se intersecteze

odata si-odata…

Sau

am putea petrece

mic-burghez

in restaurantul nu-stiu-carui-prieten-de-al-tau

cu riscul de-a vedea curand

pe toate gardurile (cu conotatia deja istorica atasata)

“ X+Y=Love” sau

alte scene aproape

obscene

desenate cu creta sub

formula chimica a prieteniei,

(insa) prost aplicata …

sau

am putea

disparea

in micul meu apartament

Nu, nu sa facem prostii,

Asta fac

oamenii cu inima

la locul ei

(a mea

a fugit din cuib ca un  iepure fugarit  prin paduri

de ultima spaima)

-ci sa ne stoarcem -eu de rime si versuri,

tu de linii, puncte, cercuri si culori

Si sa scriem

un cer mai bun pentru

un prieten care

ne doare

(pe amandoi in egala masura)

“ Teo – e un martor la viata mea”

zici tu

“Teo – e un martor la ne-viata mea”,

silabisesc eu

intr-un gand care se-nfige ca un

piron in
ultima mea poza cu el

(undeva, pe taramul iubit al

Camelotului…)

…putem sta pe jos, sa ne intre,

dupa zile si nopti de

scris si desenat,

Os prin os,

daruind fiecare

‘Ana’ noastra

manastirii din

aorta sfasiata…

Daca vrei, eu pot scrie in

cealalta camera,

iti las tie lounge-ul,

e mai mare, asa,

cat prietenia voastra

de-o viata…

Tu o sa-l desenezi ca pe

martorul nr. 1

la propria-ti viata,

asa cum ai si am spus,

Eu o sa-l scriu in toate

silabele ramase

nerostite

(ca niste

pasari care

stau

in aer fara

sa zboare,

fara sa

cante,

fara sa

cada…)

…Sau am putea sa ne

imprumutam

unul altuia

lacrimile

si

umarul-prieten…

…Cam asta am putea

sa facem cand

vei veni la Sydney…

in loc de motto:

intr-un Sydney care

ma rejecteaza

ca pe

un organ strain…

intr-un week-end in care inimile a doi

oameni

se strecoara la

subsuorile tale,

si-si infig aorta

bine-n pamant

ca tu sa poti

privi inca

in ochi,

un vis

cu frunze de iulie…

11:41 pm, 9 septembrie, 2012

P.S. …si un prieten nou

pentru ziua de azi ( vedem noi

de maine incolo

daca ramane

pe viata sau

a fost doar de week-end

pe facebook)

ne spune

“Arde Cozia! Tot sudul

muntelui

in flacari”…

Si-au pus in cap

cu totii sa

stearga orice

urma a

intersectiei dintre

o pana verde,

un vers alb (pentru zile negre) si

un cantec albastru (blues)…

…intre noi doar muzica…

(9/10 sept , 00:13 am)

Publicat în Uncategorized | Etichetat , | Lasă un comentariu

despre mama/mame

…in poala
boabe,

cantarind timpul

ramas

pana cand poarta

avea sa se deschida

intr-un zambet larg

cat zarea catre care-si

inalta,

si zi, si noapte,

ruga

si chemarea

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

De departe, de demult

Vii de departe,

 de atat de departe

din mine

incat

ai luat-o inaintea

 memoriei afective…

…ca o zana

buna care

pregateste pansamentul

 pentru ranile

 „ce-or sa vie”…

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

La tinta ( o alta dinastie)

…Drag, drag, atat de

drag incat

nici nu respir

de teama

ca aerul

 s-ar putea misca si tu

te-ai opri brusc

 din aruncat cuvinte

la tinta

in inima mea – toata numai

 cercuri…

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Pierzandu-ti lutul

e martie, 22…

si-atat de gol in noi

 incat

ma-ntorc si rascolesc prin ani

 ca pe sub frunze de castani

 doar doar gasesc rotunde, mici

sclipirile de licurici

 aprinse de tacerea ta

in multe seri de catifea

 pe nevazutele poteci 

pe care azi le lasi

 si pleci…

 

in mine s-a mai frant un gand

il vad pe  margini sangerand

ti-l trimiteam sa-ti zic „salut”

dar tu…te-ai lepadat de lut

 

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Poarta

POARTA

-proza scurta-

 Sydney, 21 august, 2012

In dreptul garii ceru sa coboare din masina. Voia sa mearga pe jos, pe langa malul Oltului, pe drumul vechi dinspre gara pana acasa- casa bunicii, a vacantelor ei, a primei iubiri, casa parintilor ei, mai nou. Sa strabata satul „la picior”, sa refaca traseul de la inceputul fiecarei vacante sau concediu, sa vada gardurile caselor in care (poate) mai locuiau prietenii ei; cu multi dintre ei copilarise…. Dar mai ales vroia sa se opreasca la el la poarta, sa-si ia inima-n dinti- sau ce mai ramasese din ea- si sa bata, in sfarsit, la poarta lui. Acum, primul lucru pe care sa-l faca odata intrata in sat, nu la o zi, nu la o saptamana dupa, nu la o luna dupa, cum facuse ultima data cand venise prin tara. Voia sa-si invinga teama aproape patologica de a-i bate la poarta. Vroia “sa-ngenuncheze” gardul ala impunator si neprietenos, ciufut precum orasul din prima lui scrisoare, “care-l primise ostil, arucandu-l de cateva ori la podea”… O scrisoare din primele zile ale lui 1986 care avea sa taie drum forestier prin jungla adolescentzei ei incerte si intunecate, privita asa, de la distanta anilor-de-asteptat care pareau inspaimantator de multi si mai ales pareau ca nu or sa treaca niciodata -ce prostie! “Nici nu clipesti bine si au si zburat, dracu‘ stie unde!’, gandi ea intentionat vulgar, ca sa-si calmeze pulsul, sa-si trimita mesaje subliminale ca ‘totul e ok, sunt in control of everything, I’m the master of my castle”…no, she wasn’t…dovada era chiar faptul ca baga prea multa engleza in discursul ei mental. Cand o lua pe engleza era clar ca ceva nu-i in regula…cu ea, cu sufletul ei, cu ce urma sa spuna sau sa faca… era o tehnica automata de aparare, era ca si cum nu ar fi trebuit sa spuna lucrurile alea si singurul mod in care le putea spune fara consecinte era intr-o alta limba care, nefiind a ei, nu putea veni cu urmari, ca orice lucru strain, de care nu esti atasat deci, nu se prea poate intersecta periculos cu nimic din viata-ti proprie si personala. Alt episod de psihologie de coltul strazii, dar accepta atata vreme cat “shot-ul” terapeutic isi facea, fie si numai pentru moment, treaba. Avea puls, respira, era intreaga…Tahicardia undeva la orizont, certa, aproape ubicua (aparea te miri cum, pe unde si cum si cand i se nazarea) dar, totusi, la orizont, nu intr-o proximitate periculoasa.

Gandurile se desirau ca firul dus al unui ciorap de matase … ajunsese deja la poarta lui… cu sentimentul ca se duce la taiere, ca urca treptele unui virtual esafod si ca nimeni din urma nu alearga fluturand vreo batista alba si urland „revocareee (‘ca-n <Trandafirul si inelul>’, ii veni in cap sa zica, asa, pe post de semn de punctuatie in cursa nebuna a gandurilor care-i gafaiau in tzeasta).

…Sunase dar nu raspundea nimeni. Mai suna o data… Linistea se spargea cu zgomot de cascada in capul ei… Linistea niciunui raspuns zvacnindu-i in tample, ametind-o, aducandu-i lacrimi in ochi si inmuindu-i genunchii…

Se prelinse pe langa gard in jos, lasandu-se sa cada in iarba rece. Ii placea senzatia de raceala, de frig… o lasa sa o cuprinda, sa-i intre prin haine, prin pori, sa ii inghete jalea, sa-i stinga arsura din ochi…lacrimile astea acide…

Vroia sa fie frig, frig de cremene, ca pe munte, ca atunci, la Cozia, cand nu-si mai simtea mainile nici prin manusi, dar nu conta, daca el era acolo… Sa o vada, sa o placa, sa o admire mai pe fatza, mai pe furis, sa o ciufuleasca prin caciulita alba de mohair, tricotata de maica-sa… A pastrat caciulita aia. O gioarsa labartata, alb-murdar, dupa 26 de ani, dar heei…! Un apel palpabil, permanent, concret, la memorie, o “proba” ca acel trecut existase, ca acele zvacniri trecusera prin ei, prin amandoi, fie si-ntr-o alta viata. Pastra si batul pe care i-l facuse el sa se sprijine, cand a vazut-o ca obosise prea tare – traseu de cinci ore, presarat cu ninsori abundente si evenimente neasteptate, gen “am pierdut marcajul”, “ astea-s urme de urs, ce ne facem?!” etc… Si zambetele lui mucalite, pe care atunci nici nu le ghicea, intr-atat ii era spaima de reala, dar acum le vede, cu ochii mintii, cum inflorisera in spatele ei incordat de frica (back then).  Pentru ca acum il cunoaste foarte bine pe cel de atunci. Atunci nu-l cunostea…Asa cum cea de acum nu-l mai cunoaste pe cel de acum, desi se incapataneaza sa creada ca recunoaste in el, de cate ori il reintalneste, urme, gesturi, intonatii ale vocii – aspirinele ei pentru inca o zi si inca o zi, si inca un an, si inca o viata…

Batul ala il are si acum. Scrijelisera pe el “Cozia”… Intr-o vara il pusese bunica-sa arac la rosii…sa lesine, nu altceva, cand l-a vazut cu capatul cu “Cozia” infipt in tarana. Il scosese si-l pusese cu rachetele de tenis care mai mult ca sigur nu ar fi putut lua vreo alta intrebuintare secundara vreodata si, prin extensie, nici lucrurile puse laolalta cu el. Psihologie de tarla, dar functionase si cu alte ocazii, asa ca devenise un fel de regula nescrisa.

Scrisorile de la el…  Ii venira si ele in minte, ca de fiecare data cand ceva i-l aducea in memorie, in simturi, in sange… Scrisorile despre care ii spusese cu o viata-n urma ca “le vei reciti cu multe regrete, peste ani”. Cum naiba de stiuse?!? Stiuse?!? Avusese idee ca el fusese pentru ea varful piramidei, asa cum poate ea fusese pentru altcineva varful piramidei si inaltimea o speriase facand-o sa fuga, fluturand motive cusute cu atza alba? Daca si cu el se intamplase la fel? Daca, intr-adevar, stiuse dintotdeauna unde il cocotase inima ei de adolescenta care stia sa bata, pentru prima data in viata, numai in ritmul a doua silabe: So-rin, So-rin… “Proasta naibii!” isi zise in gand, strambandu-se singura de excesul de dulcegarie strecurat in frazarea mentala care curgea prin sinapsele ei ultraexcitate de fortarea destinului, de bungee-jumpingul pe care tocmai il facuse oprindu-se la poarta interzisa. Poarta tacerii, poarta la care ea, mai mult decat oricare fata din satul ala, NU AVEA VOIE sa se opreasca ever again…” E, hai ca o iei razna…razna tare… huh…cine naiba poate fi normal in situatia asta? Parca eu am fost normala vreodata?!? La urma urmei, de ce ma mir ca s-a terminat asa cum s-a terminat, fara sa ne spunem macar ca s-a terminat?!? Daca nu-s normala, de ce sa-si fi pierdut timpul cu mine? Trei ani i-or fi ajuns cu varf si-ndesat!”

Nu, de data asta psihologia de tarla nu mai functiona. Lacrimile taiara drum prin icebergul noptii, arzandu-i fata impunsa ca de o mie de ace…

Poarta se deschise brusc si in semi-intunericul creat de lumina aprinsa pe veranda din spate se profila Sorin – ghicea ca e el, mai mult dupa statura si felul de a se misca, altfel nu se vedea mai nimic… Un arc o-mpinse drept in picioare, insa vocea ii filma cu camera HHD dezordinea din suflet, tradand-o:

– Am crezut ca nu vrei sa imi deschizi… zise ea soptind pe silabe aproape… inecandu-se in propiu-i plans ca un copil caruia nu i se da voie sa se disculpe cand il cearta maica-sa, cu nervii-n pioneze.  “Buna seara” sau “ce mai faci” sau “am vrut sa trec sa trec sa te vad” nu isi mai aveau deja rostul…plansul ei silabisit le descompusese ca pe o bucata de carbid aruncata in apa…

– Ei, ei, cum adica n-am vrut sa-ti dau drumul?! Ce prostie! venira cuvintele lui alunecand ca un sal de casmir pe un trup gol…Vorbea intotdeauna foarte incet si, cand nu turuia cu pasiune despre fotbal sau despre neghiobia din jur (dar chiar si atunci vorbea doar repede si cu aplomb, nicidecum tare), vorbele lui alunecau calde, mangaietoare, aproape ca nici nu mai era nevoie de gestul in sine al atingerii ca sa simti, oricum, mangaiere…era suficient sa(-l) asculti…

Pasise dupa el in curte si-l privea inchizand poarta. Nu stia nici cum nici cand bratele lui se deschisesera firesc, dand ‘delete’ fara drept de apel atator ani de absenta, de sterilitate emotionala, de non- existence intre ei…

Isi lasa hohotele si sughiturile, de copil imbatranit fara voie, sa curga alandala pe ploverul lui- elegant cu aceeasi tenta sport, fir-ar-sa fie, ca intotdeauna, indiferent de momentul zilei la care l-ai fi prins!

Mirosea frumos, mirosea nu a parfum, mirosea a tineretea lor care se-ntamplase, Dumnezeu stie cum, ieri…Nu acum 15 ani, nu acum 20 de ani, nu acum 26 de ani, ci ieri…

Plansul ii facea bine…Parca nimic, niciodata, in toti acesti ani, nu a fost mai linistitor, mai dorit, mai cald si mai rasplatitor decat palmele lui alunecandu-i peste par, urmarind rotunjimea tzestei, plina, ca si-n tinerete, de multi cai-verzi-pe-pereti… si de imaginea lui, deloc estompata de trecerea atator ani sau de atatea voiaje dus-intors in iad (pentru rai nu avusese pana acum moneda/valuta necesara). Ah, ba da, se mai intamplase ceva de aceeasi spontana, absolut neasteptata tandrete, out of blue completely…pe dig, la Olt, intr-o vara, mult dupa despartirea lor, cand niste maini, venite pe la spate, au inceput sa-i mangaie parul, trimitandu-i scurtcircuite straight in scizura emisferelor cerebrale, cu ecou pana-n inima, devenita brusc un biet organ bolnav, bolnav, chinuit, ca o pasare zabatandu-se-n tarana, fara cap… Dupa spaima agatata de orice crampei de imprevizibil, caldura si moliciunea de catifea a bucuriei ca se-ntampla…Stia ale cui pot fi mainile acelea, mangaierile acelea…Nu avea dreptul decat un singur om sa fie atat de tandru, atat de cald, atat de aproape, atat de in inima ei… Ar fi platit cu restul vietii sa tina clipa aia suspendata intre ani… Cine naiba a reusit vreodata, cu adevarat (deci, nu poetii) sa opreasca timpul in loc?!? “Sa-mi spuna si mie (cum), ca-l platesc greutatea mea in aur…” mai gandi in sinea ei dupa care totul deveni blank total, nu mai existau decat mangaierile lui si clipa de fatza.

– Acum, abia acum imi dau seama! Eu, care sunt absolut aeriana, abulica, total de pe alta planeta, amnezica aproape la modul clinic, tin minte absolut toate cuvintele tale… numai pe ale tale…. oare cum?! Abia acum imi dau seama… vorbea sufocata, rupand cuvintele, frazele, cu pauze lungi si total nelalocul lor, neteatralizate… prea aiurea ca sa fi fost teatru…

– Eu, in preajma ta, intotdeauna am functionat cu sistemul de avarie! Asta e! Te-am receptat cu un creier de rezerva, cu creierul conectat exclusiv la sistemul de avarie! De-aia tin minte tot ce ai spus tu, dar niciodata ce am mancat ieri, ce am facut alaltaieri sau cum am vrut sa ma imbrac de dimineata…. Eu, in preajma ta, nu am fost niciodata un om normal… am operat cu jumatate de inima, sau cu 3 jumatati de inima, dar niciodata cu inima”acasa”, ca un intreg… cu creierul pe poante, balet printre stanci si pietre, prin santuri si bolovanii zilelor in care nu stiam nici pe ce lume sunt si nici nu imi trebuia sa stiu, pentru ca eram cu tine si tu  puteai tot, stiai tot…era atata certitudine de „bine” , de „asa trebuie sa fie, noi doi!” incat niciodata, langa tine, nu m-am chinuit sa descifrez macar sensul unei fraze, stiam ca tu stii, ca tu poti, ca tu intelegi orice… nici nu as fi stiu, oricum, sa inteleg… functionam, cum ti-am zis, numai cu sistemul de avarie langa tine…. nu pricepeam, cand ma gandeam la tine, dupa ce ne desparteam la coltul „ulitei”, nu intelegeam ce naiba cauti tu in tara asta, cum de te-ai nascut in tara asta, din ce fel de parinti te-oi fi nascut, ca pareai din material cu aliaje speciale, de extraterestru… as fi vrut sa ma apropii de parintii tai, sa-i pipai, fara sa ma vada, sa ii studiez la nivel de cromozom, sa inteleg de ce, cum naiba ai putut iesi asa, atat de „altfel” decat noi, ceilalti, muritorii de rand…Am luat-o razna! Fa-ma sa tac sau mai bine plec. Deja nu pot sa ridic capul, sa ma uit la tine… Daca il tin asa, in jos, ma acopera parul si, pe principiul idiot dar functional al strutului, daca nu te vad pot sa debitez in continuare prostii.

Catharsisul ei sparsese mirajul (sau minciuna) momentului, se departasera, intre ei era spatiul unui pas…un pas urias… un pas cat un ocean, cat 23 de ani de absenta, 23 de ani de “refuz-sa-accept-ca-existi-pentru-ca-refuzi-sa-stii-ca-exist”…

El nu zicea nimic, nu facea nici un gest…nici sa o linisteasca, „lasa, e ok, inteleg” (cum naiba? nu il reprezentau truismele, nu l-au reprezentat niciodata, de aceea si este, la 180 de ani de la momentul T zero, inca atat de indragostita de el). Nu zicea nimic, nu facea nimic, adancind senzatia ei de copil cretin care tocmai si-a dat in petec in fatza “lu’ nenea doctoru’ “.

 „Ah, zi ceva, fir-ar sa fie! Zi ceva, vezi ca ma afund in propriile-mi cuvinte ca-ntr-o mlastina…Zi cevaaaaaaaaaa!”, urla un gand in mintea ei, zbatandu-i-se ingrozitor in cap si provocandu-i o migrena care-i stramba fatza de durere…

-E, ce eee, ce aaai… zise el incet, leganat, ca si cum i-ai vorbi unui copil natang care si-a dat cu piatra peste degete… Ce eee, ihm? zise iar miscandu-se lent catre ea, de fapt, miscand numai mana, intinzand-o ca si cum ar fi vrut sa prinda in palma un eventual raspuns al ei, ca si cum raspunsul ar fi urmat sa stea acolo, in palma lui, ca un obiect care vorbea despre nebunia sau furtuna de acolo, de sus, in mansarda ei ascunsa sub claia de par razvratit…Totul era razvratit la ea in seara asta, totul… haine, par, suflet, vorbe, privire… “Doamne ajuta-ma!” urla in sinea ei si incepu sa repete cuvintele astea doua ca pe o incantatie, pana le facu sa-si piarda sensul, dar continua sa le spuna in gand…parea ca trecusera o mie de clipe… ea nu deschidea ochii, stiind ca oricum devine cu fiecare secunda mai ridicola, dar nu avea tarie sa priveasca ridicolul clipei de fatza cu ochii larg deschisi…il infrunta numai pe jumatate, tinandu-si peoapele stranse, stranse pana la durere…

Bratele lui curmara penibilul acestui moment prelungit si umplu golul necuvintelor cu caldura trupului lui…era la pieptul lui din nou…dar se simtea altfel decat mai devreme. Era evident ca era deja vorba de altceva… se simtea acolo orice, mai putin dragoste…se simtea mila (ceea ce nu il caracteriza nicicum), se simtea… jena de jena ei, se simtea nevoia de a incheia seara asta cumva. Ea intelegea ca si lui ii devenise clar ca ea nu era in stare sa faca nici un gest care sa corecteze semnele de punctuatie dintr-o noapte atat de cacofonica …O luase in brate si nu zicea nimic, se legana cu ea in brate de la stanga la dreapta, pe picioarele bine infipte in podea…Isi asezase barbia ascutita pe parul ei, intepand-o, dar ea nu indraznea sa spuna nimic de teama ca ar fi scurtat ceea ce se intampla. Chit ca stia ca e cea mai minciuna dintre toate minciunile cu care se hranise in toti acesti ani… o simpla injectie anestezica, ca sa o poata vedea plecata odata, fara zdrentele unei rupturi -din nou!- uriase  tarandu-se dupa ea prin praful ulitei semiasfaltate… Stia, evident ca stia, era doar ingrozitor de tulburata si de cronic indragostita de acest om, dar atat, nicidecum tampita sau proasta sau atat de naiva… naiva da, dar nu intr-atat de naiva incat sa nu inteleaga toate astea.. Si se lasa in voia lui, lasand pe umerii lui povara sau cruzimea unei decizii – pleaca sau ramai…

-Auzi…ma recepteaza cu creierul de avarie…ha! pufni el usor intr-un ras numai pentru el. Il vedea zambind „in coltul gurii”, asa cum stia de atunci, nu avea nevoie sa ridice fata sa vada, stia ca asa zambeste. Chiar acum…

-Mmmm….mmmmm…… continua el, leganandu-se cu ea in brate mai departe…

 …Mai trebuia ceva…trebuia sa urmeze ceva… minutele astea, leganatul, bratele, rasul lui mic si silentios, zambetul in coltul gurii, inclusiv remarca cu care repetase ce scapase ea in logoreica ei confesiune, terapie-catharsis-luare-de-sange (spuneti-i voi cum vreti, fusese toate astea la un loc)… Trebuia sa se intample ceva, sa urmeze ceva! Clipa de dinainte o urla, o cerea cu necesitate, lovind cu pumnii amandoi in masa, masa unor tratative care nu mai avusesera loc niciodata pana acum, in 26 de ani…

Incerca sa-si forteze mintea sa se agate de ideea ca leganatul induce starea de somn si deci, si ea poate foarte bine sa adoarma, acolo, asa, in picioare (precum caii), in bratele lui, cu el leganand-o, in lipsa de orice idee si orice alta reactie confortabila pentru amandoi….alta decat leganatul, fireste…

-Mmmm… hm…ihm… Pozitia barbiei se schimba sesizabil, nu o mai intepa…era un suspans de 2-3 secunde in care ea nu intelegea ce se intampla…cu barbia lui (unde se muta, unde se duce?), cu el, cu hmmmmmmm, hmmm-ul lui cantat, cu leganatul care, da, acum realiza, incetase…

…Un suspans de 2-3 secunde in care ea scrisese deja un intreg capitol de carte in minte, cu cate intrebari isi pusese… Ii simti rasuflarea alunecand de la fruntea ei in jos, catre barbie, se ridica inapoi cativa centimetri, pana ajunse-n zona buzelor… alt suspans…”ah, Doamne, imi crapa inima, nu mai vrea sa m-asculte’, ii mai fulgera prin sinapse…

Gura lui isi facea cuib in buzele ei, intredeschise de spaima gandului ca…nu, nu spaima ca spaima, ci spaima bucuriei ca… daca…. what if??!?… Spaima aia, cu care ai vrea sa mori, stiind ca mori fericit…

…In sfarsit, „acasa”! Totul era „acasa”! In intelesul de ‘asa trebuie sa fie’…  inima ii era acasa, sarutul era asa cum il stia ea, si asa cum i-l fixase el, cu 26 de ani in urma, in simturi, ca trebuie sa fie… Atatea cautari in toti anii astia si nici un sarut ca al lui…al ei devenise copie la indigo, dar hei…

-Cat de libera esti? soptit si spus ca si cum ai scrie cuvintele fara spatii intre ele… soapta insa se spargea cu zgomot, tzandari, in capul ei infierbantat si desprins parca de trup…

 -Mai libera de cercuri ca oricand!

Mai mult nu putu (si nici nu vru sa spuna), plansul i se amesteca cu surasul si cu sarutul, si gesturile lor capatau deja fermitate si directii mult mai precise, regasind trasee demult stiute, care se scuturau de praful anilor, reinviau in minte, in memoria simturilor, ca o poezie de Eminescu invatata in anii de scoala…

(…)

…Etee, la dracu! Alarma ceasului ii crapa in tzandari visul-unei-nopti -de vara, aducandu-i instantaneu in ochi lacrimi acide…

O noua zi din viata ei searbada… o noua zi visand la clipe furate dintr-o alta viata…

Hai, imbracarea si la munca! Diseara, daca te mai tin curelele, o sa scrii un nou capitol de carte pe care o vor citi numai cativa prieteni si, evident, rudele, din simtul datoriei si ca sa-si certifice ca nu, nu avem analfabeti in familie, uite, pana si Loredana s-a apucat de scris carti… 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

PRIETENII STIU DE CE!

DSCF3716
Imi iubesc prietenii cu ”religiozitate”! Nu stiu cata nevoie au ei de mine, dar eu de ei am nevoie ca de aer, ca de mama, ca de amintirile-care-ma-tin-inca-dreapta in fatza zilei-de-maine (de la o vreme ma sperie ziua de maine). Cam asa…
De ce? Pai, am foarte multe motive si, ca sa nu va plictisesc ( ca riscam sa stricam pritenia, nu?), o sa va zic numai cateva, nu neaparat de categorie grea dar care, prin frecventa lor , perenitatea lor, omniprezenta lor, trag, totusi, greu la cantar. Intai de toate, cand vii franjuri din jungla ( a se intelege orice, de la job pana la restul schimburilor sociale on a day to day basis), e absolut terapeutic sa primesti un sms de genul ” facem pizza! te-asteptam!”. Te duci, ca nah, nu ti-e de pizza, ti-e de umarul ala imprumutat pentru o ora-doua, sa-l irigi bine, sa dea lastari o prietenie frumoasa. Te duci, spui unde-i buba, ce te doare, iti iei mangaierile si pansamentul de rigoare, „lasa, gata, o sa treaca!” , ti se dau un tricou urias si niste pantaloni scurti care tie-ti vin, de fapt, lungi, un sac de dormit si canapeaua cu vise. Dimineata te trezesti cu o cana uriasa de cafea cu mot de frisca, cu multe zambete din partea ei si cu un banc cu Bula (spus pe ton baritonal) din partea lui, razi si tu, cu un ochi inca inchis si agatat de ultimul vis al somnului de sambata dimineata. Bei cafeaua si razi , te doare-n spitz ca arati ca dracu’ pentru ca stii ca si pe ei ii doare tot acolo de cat de sifonata arati tu sambata dimineata, in sacul de dormit, in hainele alea de Goliath, pe canapeaua aia pe care s-au crosetat atatea vise frumoase si poeme, cu o chitara la cap si o lampa din hartie de orez… undeva, in Sydney, departe de casa, de ai tai si de tine insuti…catharsisul salvator al prieteniei iti da buna dimineata la o cafea cu frisca. Prietenii stiu de ce!

Publicat în Uncategorized | 5 comentarii

amintiri din epoca de piatra / tu nu existi

…si ce-ar mai fi de spus acum, cand s-a tacut deja prea mult?

s-au strans cuvintele-n noian, s-au sinucis la unison

singuratatea-mi pica-n trup, mai am putere s-o ascult

trezind ecouri ca un vechi anunt de tren , la megafon

 

Nu tie-ti scriu, tu nu existi. Te-am inventat de prea mult dor,

ti-am dat un nume si am rupt din mine trup, sa te framant

si lut din lut  mi te-am nascut, un zeu pagan, si ti-am dat zbor

si cand am vrut sa te sarut aveam pe limba doar pamant

 

Nu tie-ti plang, nu tie-ti cer sa nu ma uiti de-o sa dispar

Si nu pe tine te conjur sa nu ma-ngropi in cel ce-ai fost

Nu tie-ti cant, cand sunt furtuni, despre iubiri fara hotar,

Tu nu existi. Te-am inventat sa-i dau si carnii mele rost

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu